Ideea acestui articol mi-a venit in urma unei discutii cu o doamna care mi-a zis ca are peste 40 de ani si trebuie sa se grabeasca cu „facutul copiilor”. Mi-a zis ca, de fapt, nu prea isi doreste copii, dar ca „asa trebuie”, toata lumea o intreaba cand va face copii, simte ca toata societatea o preseaza in directia aceasta si ea se va conforma.
Bineinteles ca am acordul ei de a scrie aici despre ea, chiar daca nu voi da nume sau alte date de identificare.
Doamna aceasta nu este singura. Am intalnit destul de multe femei sau barbati care au de gand sa faca sau au facut deja copii din motive precum:
„asa e normal”
„familia si prietenii mei asteapta asta de la mine”
„trebuie sa las cuiva toata munca mea”
„vreau sa mosteneasca afacerea”
„ma va implini”
„imi salvez relatia”
„voi fi mai fericit(a)”
„asa o sa il/o tin langa mine”
„nu ma voi mai simti singur(a)”
Si lista poate sa continue.
Haideti sa facem impreuna un mic exercitiu:
Imaginati-va ca sunteti intr-o camera si vorbiti cu cineva care va intreaba de ce va doriti sau v-ati dorit copii si voi ii dati unul din raspunsurile de mai sus, iar copilul/copiii vostri sunt dupa usa si asculta discutia voastra. Cum s-ar simti oare un copil sa afle ca a venit pe aceasta lume pentru ca asa a trebuit / pentru ca asa cereau altii/ pentru ca mama sau tata nu aveau cui sa lase afacerea/ pentru ca mama si-a dorit sa fie fericita si a pus in „carca” copilului aceasta uriasa responsabilitate etc.
Voi, daca ati fi copii si ati auzi de la parintii vostri aceste raspunsuri, oare ce ati simti?
Cred ca fiecare copil merita sa fie adus pe lume din iubirea dintre parinti si singurul motiv real de a da nastere unui puiut sa fie dorinta de a oferi iubire neconditionata unui sufletel.
De aceea recomand partenerilor de cuplu ca inainte de a concepe un copil sa:
– lucreze fiecare cu propria persoana (ajuta enorm o psihoterapie).
– sa se cunoasca unul pe celalalt cu bune si mai putin bune, sa isi dea voie sa fie vulnerabili unul in fata celuilalt si sa isi dea voie sa se vindece unul pe celalalt daca este cazul (cuplul este un spatiu cu adevarat terapeutic daca se permite)
– sa se puna o baza solida a cuplului inainte de orice (adica a trece impreuna prin bine si prin greu, a trce prin certuri, a invata din ele, a construi „puntea” emotionala dintre parteneri)
– sa se vada unul pe celalalt cu iubire si sa aleaga sa fie impreuna in primul rand din iubire (nu din motive precum dependenta, frica de singuratate, proiectii sau „cautari” ale mamei sau tatalui etc
Nu in ultimul rand, este foarte important ca partenerii sa-si acorde niste timp. Toate cele de mai sus se construiesc in timp. Tocmai de aceea nu cred ca este o idee buna ca bebelusul sa vina la scurt timp de la inceperea relatiei, tocmai pentru ca se sar niste etape foarte importante si firesti ale unei relatii de cuplu. Care o data cu venirea copilului nu vor mai putea fi recuperate.
De ce sunt atat de importanti acesti „pasi”? Pentru ca, in lipsa lor, in majoritatea situatiilor, am observat fie ca se pune mare presiune pe copii sa fie „salvatorii” cuplului sau ai lu’ mami sau tati. Fie venirea copiilor apasa „butoanele” emotionale nevindecate ale parintilor si acest lucru se observa prin tensiunile din familie, nervozitate, critici, batai, presiune asupra copiilor sa fie cei mai buni, cei mai destepti, sa fie mai cu „mot” fata de altii etc. Fie prin indepartarea parintilor unul fata de celalalt (pentru ca nu au construit dinainte o apropiere sanatoasa intre ei). Fie pentru ca nu au vindecat propriul lor „copil interior” vor reactiona in moduri disfunctionale fata de copiii lor fizici si nu vor reusi sa isi gaseasca calmul si linistea interioara pentru a isi creste copiii in ritmul si firescul specifice unui copil cu toate ale lui.
Sunt multe de spus pe acest subiect.
Ce cred ca este bine sa stiti, in cazul in care are sens pentru voi, este ca psihoterapia va poate ajuta extrem de mult in a deveni bine cu voi insiva si in a fi parteneri si parinti asa cum v-ar placea sa fiti.
