Terapia psihologica dureaza atata timp cat e nevoie pentru vindecare
Ai decis ca e timpul sa mergi la un psiholog. Simti cum toate se darama in jurul tau. Esti coplesit de emotii si sentimente. Presiunea de zi cu zi e prea mare. Stres. Anxietate. Depresie. Atacuri de panica. Fobii. Lipsa de incredere in propriile forte. Dezorganizare, surmenaj, probleme acasa, probleme in cuplu, in familie, probleme… probleme… probleme. Gata! E timpul sa faci ceva. E timpul sa apelezi la un specialist.
Si apare intrebarea: dar, cat timp trebuie sa merg la psiholog? Va dura mult psihoterapia? Cat de repede ma poate ajuta un profesionist in domeniul sanatatii mintale?
Asadar, cat dureaza psihoterapia?
Important e sa faci primul pas
Dupa ce ai chibzuit bine, dupa ce ai trecut de posibilele piedici din interior, dar si din exterior, ai facut o programare – ai ales terapeutul care (speri, cel putin, ca) ti se potriveste. Sunt primele intalniri – cruciale. Acum vezi daca puteti parcurge acest drum terapeutic impreuna, drumul vindecarii. Acum ai nevoie de o schimbare – pe care ti-o doresti. Fara dorinta ta de schimbare, autentica, sincera, nimic nu se poate realiza.
Te afli pe fotoliul din cabinet. Nu stii cu ce sa incepi. Ce se spune prima data? Cu ce cuvant sa incep? Despre ce sa vorbesc? Psihologul te priveste cu empatie, intelegere si acceptare, cu respect pentru cine esti si ce reprezinti. Asteapta sa ii spui de ce te afli acolo, in fata lui. Te incurajeaza sa o faci, in timpul tau, in ritmul tau, fara presiune. Despre tine este vorba, despre nevoile tale, despre suferintele tale, despre regasirea echilibrului tau, despre linistea ta. Despre motivul pe care il ai sa te afli acolo, in aceasta cautare de sine.Iar, tot ceea ce doresti sa intrebi e “cat dureazao psihoterapie”? Nici nu s-a incheiat bine prima sedinta si vrei sa afli cat va fi pana e gata cu totul, pana toate cele pe care ti le doresti pentru tine vor deveni realiatate. Exista vreo solutie “magica” incat sa primesti toate raspunsurile deodata? Cand se va termina ce ai inceput cu aceasta prima sedinta la psiholog? Si e normal acest sentiment. E normala intrebarea.
E firesc
E firesc sa vrem sa stim deznodamantul (sau macar sa il intrevedem, pe cat de clar se poate). Sa stim ca totul va fi bine in cele din urma. Ca la un film – nu imi spune finalul, dar nu-i asa ca se termina bine?
Vrem sa stim ca vom fi bine sau mai bine pe cat posibil, ca ne vom regasi echilibrul interior, ca familia noastra va ramane intreaga, ca vom iesi din depresie, ca relatia de cuplu va iesi invingatoare, ca relatia cu fiul sau fiica se va imbunatati, ca vor disparea atacurile de panica, ca va trece frica sau cine-stie-ce fobie, ca vom dormi linistiti… E atat de firesc si de uman acest sentiment.
Si cat de frumos ar fi ca un psiholog sau psihoterapeut sa iti poata raspunde la aceasta intrebare (Cat va dura? Va fi bine?) inca din prima sedinta, din primele minute. Sa iti poata spune: “La dumneavoastra va dura 12 sedinte si jumatate, sau 6, sau 20, sau 200”. Nici nu mai conteaza exact numarul, ci faptul ca exista acolo, in perspectiva, la orizont, un final sigur, de netagaduit.
Dar, din pacate, nici un psiholog nu iti poate raspunde, nici din prima sedinta, nici din a doua. Nu iti poate da o cifra exacta. Nu iti poate garanta o schimbare de 180 de grade in viata ta.
Puteti sa stabiliti impreuna un plan, obiective terapeutice, sa creionati un drum de parcurs impreuna. Cat va dura exact, ce obstacole vor aparea in aceasta calatorie in interior, ce munti vor fi de escaladat, ce prapastii de trecut sau ce oaze de liniste veti intalni impreuna, nu ramane decat sa aflati, nu ramane decat sa parcurgeti acest drum.
Un psihoterapeut poate sa iti spuna un singur lucru, poate cel mai important: este acolo pentru tine, pentru binele tau.
Terapia nu dureaza mult
Eram la un seminar cu unul dintre cei mai importanti psihoterapeuti contemporani – Richard G. Erskine, creatorul scolii de Psihoterapie Integrativa Relationala. Si a fost intrebat chiar acest lucru – cat dureaza o terapie? Asa… in medie. Raspunsul a venit prompt, cu o nota de umor si empatie in glas: “Nu terapia dureaza, ci rezistentele clientului”. Obstacolele pe drumul vindecarii, prapastiile acelea de care ne temem, acele goluri din trecut, acele rani de vindecat.
Rezistentele au aparut acum mult timp in viata noastra, poate inca din copilarie – unele dintre ele, cele mai importante, cele mai durabile, cele imprietrite in noi. Posibil au venit ca un raspuns la o situatie care se tot repeta (in interiorul nostru sau in mediul in care am crescut, in care ne-am dezvoltat). A fost felul nostru de a ne raporta la lume intr-un anumit moment, felul nostru de a supravietui. Durerea am invatat sa o anihilam cumva – fie ignorand-o, fie transformand-o in vinovatie sau autoironie, suprimand-o sau exteriorizand-o gresit, facandu-ne de cele mai multe ori rau noua insine, doar-doar va trece durerea sau nu o vom mai simti.
De cate ori ai uitat de tine in favoarea celuilalt sau a muncii, a parintilor sau a sotului, a copiilor? De cate ori ai tacut si ai inghitit in sec, pana cand in gat s-a format un nod mic, apoi un ghem, apoi o bila de sarma ghimpata, rece si dureroasa, fierbinte, aspra, cu tepi – care nu te mai lasa acum sa vorbesti,? Ceva din tine vrea sa spuna aceste lucruri, vrea sa se exprime, are nevoie sa scoata la iveala ce ai adunat in interior? De cate ori aceste obiceiuri, la inceput constiente, au devenit precum un relfex, inconstiente, un act automat de care nici nu iti mai dai seama? Gandeste-te! Poti numi macar un astfel de comportament automat?
Rezistentele dureaza
Rezistentele sunt acele lucruri care ne blocheaza schimbarea. Rau e cu rau, dar mai rau e fara rau – nu era astfel proverbul? Nu ne este frica de ceea ce stim, de ceea ce a devenit obisnuinta, uzual, cotidian. Nu ne temem de acele pietre de moara pe care le caram cu noi zi de zi, oricat de grele ar fi.
Ia-i unui om, care a mers cu doi mari saci in spate toata viata, cate unul pe fiecare umar, ia-i unul dintre saci. Va cadea. Se va dezechilibra si va cadea sub greutatea sacului ramas. Ia-i ambii saci – va fi atat de usor incat nu va mai sti cum sa mearga, parca nu vor mai fi pasii lui, parca nu va mai simti ca pune piciorul pe pamant. Va fi nevoit sa invete sa mearga din nou fara greutatea carata in spate o viata intreaga. In mintea si in sufletul lui, sacii il tineau pe pamant – nu ii mai priveste ca pe niste greutati care nu ii apartin, de care se poate elibera. Fac parte din propriul corp. Asa sunt si rezistentele formate in timp.
Consilierea psihologica face tocmai acest lucru – te re-invata sa mergi, fara sacii din spate. Iar, in terapie, nu se dau jos brusc cei doi saci din spate, ci piatra cu piatra, greutate cu greutate, pentru a nu pierde complet echilibrul, ci a-l regasi. Impreuna cu psihologul, lasi pietrele sa cada, lasi greuitatile in trecut, acolo unde le este locul, si inaintezi mai usor, mai liber.
Atunci cand au aparut, rezistentele ne-au fost de folos
In general, rezistentele sunt mecanismele noastre de aparare folosite excesiv, transformate, scapate de sub control, care ajung din comportamente menite sa ne protejeze in unele care ne blocheaza, ne tin pe loc, ne ingreuneaza viata – comportamente sau ganduri disfunctionale. Sunt raspunsuri automate la evenimente, experiente sau stimuli. Sunt parte din felul nostru de a fi. Au ajuns parte din noi.
Prima oara cand s-a tipat la noi, atunci, in copilarie – ne-am rusinat poate, ne-am inchis in noi, ne-am ascuns sau am raspuns cu tipat si nervi la randul nostru. Nu ni s-a explicat nimic, nu am fost intelesi si nu s-a comunicat cu noi, cu empatie, iubire si respect, chiar daca eram doar niste copii. Am trait in filozofia ca unui copil nu trebuie sa ii explici, el trebuie sa faca, sa asculte de adulti. Si a urmat a doua oara in care s-a tipat, iar noi am repetat comportamentul (mecanismul de aparare). Si a treia oara, si tot asa pana cand ne-a intrat in reflex. Ani mai tarziu, copilul ajuns adult reactioneaza ca si atunci – cand apare conflictul, reactioneaza precum acel copil – se rusineaza, se ascunde, se simte vinovat sau fara valoare, reactioneaza violent sau riposteaza intr-un anume fel. Adultul nu mai stie exact de ce face astfel, nu rationealizeaza, nu trece prin filtrul emotiilor si gandurilor de acum, din prezent.
Totul e un act automat. Un zid care nu il lasa sa treaca mai departe, sa reactioneze diferit si, prin acel altfel sa evolueze, sa se schimbe, sa fie mai bun, mai bland, mai in contact cu sine si cu celalalt. A aparut rezistenta – de care nici el nu e constient. Iar , acest tip de exemplu se poate repeta cu atat de multe comportamente invatate candva demult, comportamente pe care le folosim zi de zi si nici nu stim de ele.
Psihoterapia inseamna schimbare
Schimarea necesita timp. Schimbarea necesita rabdare, intelege, acceptare, impacare. Schimbarea inseamna repetarea procesului de cate ori e necesar, pana cand schimbarea devine permanenta, se fixeaza, devine ea insasi normalitatea.
E greu? Uneori poate parea dificil, aproape imposibil, alteori te poate surprinde cat de natural este procesul acesta intern. Ai vazut vreodata ceva cu adevarat valoros care sa fie obtinut usor? Poate fi greu, dar merita fiecare etapa, fiecare clipa, fiecare moment, fiecare obstacol si fiecare impoticnire isi merita din plin efortul. La final, schimbarea aduce liniste si echilibru. La final, esti mai bun, in primul rand pentru tine, dar si pentru ceilalti.
Lumea devine mai buna – chiar daca lumea, poate, nu se schimba, te schimbi tu si automat se schimba felul in care privesti, in care te raportezi la lume. Schimbarea presupune schimbarea perspectivelor – interioare si exterioare, catre lume, familie, prieteni, munca, pasiuni, bucurii si tristeti. Odata cu echilibru pe care il re-gasesti in procesul terapeutic vine si un fel de acceptare a lucrurilor care se intampla si ti se intampla. Un obstacol nu va mai fi un capat de drum, ci doar un obstacol de trecut. Vei accepta ca uneori poti fi trist, ca e ok, ca uneori esti furios sau suparat, sau dezamagit, si vei imbratisa bucuria cu adevarat, fericirea, multumirea si recunostinta. Vei re-invata recunostinta pentru viata, pentru cine esti cu adevarat, pentru lume si lumea din jurul tau. Si nu spun ca vei gasi “Nirvana” – ce bine ar fi sa fie atat de usor de gasit! Dar, poate, vei face un mic pas spre linistea sufleteasca de care toti avem atat nevoie. Vor mai fi momente grele si dupa terapie? Da, fac parte din viata. Singura diferenta e ca nu te vor mai darama, nu te vor mai bloca.
Terapia e un proces care se invata in 2 sau in mai multi (sedinte de grup).
Terapia este un dar pe care ti-l faci pentru tot restul vietii.