In practica mea de zi cu zi la cabinet observ o tendinta tot mai mare a parintilor de a-si duce copiii la psiholog. Ma bucura nespus faptul ca parintii au inteles intr-o anumita masura rolul si importanta psihologului in buna dezvoltare a copiilor lor. Ma incanta deschiderea si constientizarea parintilor in acest sens pentru ca asta inseamna ca incepem sa devenim din ce in ce mai civilizati ca societate, iar asta cred ca este mare lucru.
Exista insa ceva ce ma doare atunci cand il observ: faptul ca majoritatea copiilor “adusi” in cabinetul psihologului sunt acolo din motive de tipul: e obraznic / tipa / musca / loveste / nu ma mai inteleg cu copilul / nu asculta / nu mananca / nu vrea la gradinita sau la scoala / nu isi face temele / e prea inchis in sine etc.
Acestea NU sunt motive reale de adus copilul la psiholog.
Cu siguranta exista si probleme specifice pentru care este foarte bine ca cel mic sa ajunga la psiholog. Dar NU cele enumerate mai sus sau din acea categorie (aici ma refer in special la copiii tipici).
Oare de ce zic asta pentru ca, la prima vedere, ele par sa fie motive de adus copilul la cabinet, nu e asa?
Ei bine, nu.
Ceea ce nu stiu si nu inteleg multi parinti (pentru ca nu le-a spus nimeni, pentru ca inca nu exista suficienta educatie in acest sens), este faptul ca acele comportamente aparent “rele” ale copiilor sunt doar oglinzi ale parintilor si, in foarte multe cazuri, ale mediului familial, in special ale cuplului.
Copiii, prin natura lor, imita tot ceea ce vad si sunt ca niste bureti din punct de vedere emotional. Prin urmare, ei reactioneaza la ceea ce vad sau ceea ce ii disturba emotional in familia de apartenenta, in special. Iar copiii nu au dezvoltate inca mecanismele de gestionare a emotiilor. De multe ori, sa recunoastem, nici noi, parintii nu le avem.
Spre exemplu, daca parintii se cearta des, copilul fie se va inchide in sine, fie se va comporta si el la randul lui conflictual – fie cu alti copii, fie cu fratii sau cu parintii. Ambele comportamente sunt metode de aparare.
Daca parintii nu petrec suficient timp cu copilul sau atunci cand sunt cu el parintii ofera mai multa atentie telefonului decat copilului, acesta din urma va incerca sa atraga atentia asupra sa tipand, lovind sau tavalindu-se etc, in incercarea disperata de a spune “hei, sunt aici, fii cu mine aici cu totul!”.
Daca parintii trec printr-un divort, copilul poate sa absoarba toata tensiunea parintilor (chiar daca ei nu o arata sau nu o exprima clar copilului). Copiii simt extrem de bine emotiile, tensiunile, grijile sau alte stari emotionale ale parintilor!
Daca mama, spre exemplu, este foarte ingrijorata sau nervoasa un timp, aceste emotii ale ei le va prelua imediat copilul, care va incepe sa aiba tot felul de manifestari comportamentale negative vizibile. Sau chiar manifestari din sfera problemelor de sanatate, asa numitele somatizari care sunt des intalnite la copii: viroze, febra, otite, probleme digestive etc.
Si exemple de astfel de situatii mai sunt foarte multe.
Asta nu inseamna ca parintii nu au voie sa aiba aceste emotii. Bineinteles ca au voie. Ca orice om. Si este normal sa existe si acestea, tot asa cum este normal sa existe si cele pozitive. Mai mult decat atat, este foarte bine sa recunoastem copiilor nostri ca simtim la un moment dat furie, tristete, dezamagire etc pentru ca, astfel, le normalizam si lor existenta acestor emotii umane si firesti.
Ceea ce ar trebui schimbat ar fi ca celor mici sa li se vorbeasca despre aceste emotii, sa li se spuna, pe intelesul lor, o posibila cauza, sa li se explice ca emotiile vin si trec si, cel mai important, sa primeasca prezenta si afectiunea parintilor. In acest fel, ei nu vor mai avea de ce sa se mai manifeste violent. Si, cand este cazul, parintii sa isi ceara iertare copiilor!
Cateva concluzii
Prin urmare, din ceea ce am scris mai sus reiese ca, de multe ori, NU copiii trebuie adusi la psiholog, ci parintii sunt cei care este bine sa constientizeze ca este ceva ce se intampla cu ei si/sau in familie, care necesita schimbare si, automat, ca un efect, se va schimba in bine si comportamentul copiilor.
Toti le avem pe ale noastre, cu totii avem probleme, rani nevindecate din trecut, conflicte interioare. Cuplurile de parinti au si ele problemele lor, unele mai serioase, altele mai putin. Nu am intalnit nici un om sau nici un cuplu la care totul sa fie roz bombon. Pentru ca si asta inseamna sa fii om. Si problemele si lucrurile aparent negative, de fapt, ne ajuta sa ne dezvoltam, sa ne intelegem, sa crestem, si sa ne vindecam unde e cazul. Doar daca suntem sinceri cu noi insine. Doar daca recunoastem ca, da, sunt lucruri care necesita terapie. Acum, in acest moment al vietii, in care ne aflam. Daca lucram la acestea acum, peste un an, pe vremea asta, cu siguranta vom fi mult mai bine si vom trai mult mai frumos cu noi insine si cu cei dragi.
Parintii care inteleg ca, de cele mai multe ori, ei sunt cei care au de “rezolvat” niste lucruri la ei, nu copiii lor, sunt acei parinti care le dau sansa copiilor la o copilarie buna. Si este o dovada de responsabilitate. Nu e usor sa recunosti ca nu esti bine si ai de imbunatatit, ca de la tine pornesc reactiile copiilor tai. Nu e deloc usor. E o dovada de maturitate, curaj si iubire fata de copii sa faci asta. Dar, de multe ori, este cam singura solutie.
Din cate am observat, exista doua categorii de oameni:
cei care au lucruri de imbunatatit la ei si recunosc si fac ceva pentru ei si pentru cei dragi
si
cei care au lucruri de imbunatatit la ei si nu recunosc, fug de ei insisi prin diverse metode, se fac ca nu vad si duc o viata intr-o suferinta continua
Poate este o idee buna sa te gandesti si tu in care din cele doua categorii te regasesti…
Eu am fost in cea de-a doua categorie o perioada de timp cu vreo 15 ani in urma. Dar, de atunci, m-am “mutat” cu convingere in prima categorie si, de atunci, aici sunt. Si aici voi ramane.
